44 total views, 4 views today
Doina Moga a povestit cum a fost la concertul din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, de la Ateneul Român, din 13 septembrie. La pupitrul dirijoral s-a aflat Cristian Lupeș, managerul Filarmonicii de Stat Sibiu.
Deşi, la prima vedere, programul concertului din 13 septembrie de la Ateneul Român din cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu” părea ieşit din tiparele obişnuite, fiind destul de ciudat alcătuit (în prima parte) şi uşor ermetic, cel puţin pentru melomanii începători (în partea a doua), totuşi, pe parcursul derulării lui, în ansamblu, s-a dovedit a fi echilibrat, măcar şi pentru faptul că el a început cu o lucrare dedicată cuiva şi s-a terminat cu o alta dedicată altcuiva. Desigur, cele două provenind din zone geografice/curente total diferite şi semnate de compozitori diametrali opuşi ca temperament, abordare, sursă de inspiraţie şi travaliu orchestral. În plus, dirijorul Cristian Lupeş a reuşit, ca pe lângă ceea ce trebuia să facă şi a făcut bine, să dea sens acestor succesiuni de opusuri, aşezându-le pe două paralele de valori componistice remarcabile şi desigur, nu singur, ci împreună cu valoroasa Orchestră de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen.
Primul concert solistic (căci s-au cântat două până la pauză) a fost Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de Dinu Lipatti (dedicat profesoarei sale de pian, Florica Musicescu), o interesantă fuziune între muzica contemporană şi cea clasică de la începutul secolului al XVIII-lea, lucrare care s-a bucurat încă de la apariţie de succese, întrând aproape imediat în repertoriul marilor pianişti ai lumii. Acum ea a fost interpretată de solistul belgian Julien Libeer cu tinereţe, entuziasm dar şi scrupulozitatea ce-i dezvăluie discret dar plenar, în acelaşi timp, personalitatea artistică, amintind în Allegretto şi Allegro molto de exuberanţa şi perfecţiunea tehnico-emoţională a lui Lipatti. A cântat detaşat, sensibil, romantic dar nu sentimental, cu o uşurinţă tehnică remarcabilă, un tuşeu perfect cu sunete perlate, luminoase, scoţând în evidenţă cu calm şi aşezare atât limpezimea şi strălucirea liniilor melodice cât şi curgerea lor, prin rafinata orchestraţie. Este evident că Julien Libeer are o mare slăbiciune pentru arta lui Lipatti întrucât din tot largul său repertoriu concertistic, în asocieri cu orchestre şi dirijori faimoşi, a ales pentru albumul său de concert în debut exact Concertino de Dinu Lipatti, urmat de Concertul pentru pian în Si major de Mozart. Iar la bis a cântat tot Dinu Lipatti, ca şi ultima dată când a evoluat pe acelaşi podium, onorându-ne cu un frumos şi elegant omagiu.
Al doilea a fost Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară şi orchestră de Max Bruch, prolific compozitor german, recunoscut pentru muzicalitatea şi armonia bogată a stilului său romantic. El a fost tălmăcit răvăşitor de violonista Arabella Steinbacher, una dintre cele mai de succes soliste ale generaţiei actuale, răsfăţată pe drept de orchestre titrate şi dirijori renumiţi, alături de care oferă audiţii de referinţă. Excepţie nu a făcut nici cel din după-amiaza zilei de 13 septembrie, când a emoţionat până la frison prin arcuşul sigur, fineţea tuşeului, vigoarea sunetelor şi catifelata contopire cu muzica în curgerea ei. Ascultând-o, aveam senzaţia că nici nu bănuieşte dificultăţile tehnice ale lucrării. Ea nu se lupta cu vioara, nu căuta să o domine, ci conversa cu ea, punând în „vorbe” multă inspiraţie/pasiune, degajând un profund respect pentru textul muzical. A bucurat şi a încântat publicul cu vibrato-urile ei inconfundabile şi cu sigurantă şi-a făcut fericită vioara, un Antonio Stradivari datată 1718 Cremona, împrumutată prin sprijinul unei fundaţii private din Elveţia. Desigur că la frumuseţea şi complexitatea emoţional-sonoră a celor două concerte, un rol important l-a avut şi dirijorul care a condus fără risipă de gesturi orchestra recunoscută pentru maleabilitatea ei, în zona atât de sensibilă a unui acompaniament de clasă.
Marea provocare, însă, pentru dirijor şi orchestră a fost partea a doua a concertului unde s-au cântat două piese „grele”, fiecare dintre ele reprezentative pentru genul simfonic al creatorilor, ambii având în portofoliul lor lucrări de anvergură din ramuri diferite ale componisticii, primul în operă, simfonii, concerte, sonate, al doilea în balete, simfonii şi muzică de film.
S-a început cu Passacaglia op. 1 de Anton Webern, o lucrare tonală cu textură cromatică, laborioasă, bogată armonic, tributară încă influenţelor lui Schoenberg dar şi cu tenta senzuală a romantismului târziu, cu o melodicitate din care se desprinde obsesiva confesiune despre frumoasa, calda şi respectuoasa relaţie cu mama sa, a cărei moarte l-a marcat profund. Acest tumult de emoţii, răzvrătiri, tristeţi, de gânduri şi simţiri, străbătute de momente candide, exprimate pe rând sau deodată de unul, două sau de toate instrumentele în nuanţe tari, mi s-a părut mană cerească pentru dirijorul Cristian Lupeş. De ce? Pentru că, datorită fericitei combinaţii între abilităţile sale muzicale şi cele de factură tehnică, desprinse din prima lui profesie, a văzut cu claritate liniile şi unghiurile melodice, ecuaţiile armonice care scapă de multe ori altor confraţi, reuşind astfel ca, prin întelegerea şi interpretarea datelor, să dezvăluie frumuseţile nebănuite ale Passacagliei. Orchestra de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen a răspuns cu profesionalism, cântând cu patos unde a fost cazul, cu nuanţe de toate culorile, predilecte pentru fortissimo, cu deplină omogenitate şi sunet amplu. Pe lângă tehnica pe care o stăpânesc perfect muzicienii din orchestră, mai sunt dăruiţi şi cu sensibilitate şi expresivitate, care cumulate cu secretul unei simbioze aproape perfecte dintre ei şi dirijor, a dus la o înţelegere rar de atins pentru compoziţiile abordate.
Concertul s-a încheiat cu Primăvara Apalaşă de Aaron Copland, probabil cel mai cunoscut şi reprezentativ compozitor american. Dezarmant de transparentă dar şi de o abundenţă sonoră debordantă, lucrarea în formă de suită este ca un exotic melanj de culori timbrale aşezate într-o zonă de ritm dansant. Şi nu e de mirare, întrucât muză i-a fost legendara balerină Martha Graham, „mama” dansului contemporan de peste ocean, a cărei coregrafii l-au inspirat constant. De altfel, lucrarea i-a fost dedicată. La început s-a numit „Ballet for Martha” dar geniala dansatoare, mai cu picioarele pe pământ atât la propiu cât şi la figurat, i-a sugerat actualul titlu, probabil influenţată şi de irizările curcubeice ale frumuseţii filmice apalaşe. Mărturisesc că până la această audiţie, Suita nu m-a prea atras. Dar, datorită calităţile menţionate mai sus deţinute de dirijor şi a reuşitului parteneriat cu această excepţională orchestră, acuma am văzut povestea şi imaginea cinematografică a muzicii, ca şi povestea şi imaginea paşilor Marthei Graham, poveşti muzicale care m-au impresionat în special în ultimele două părţi, dezvăluindu-mi un univers nebănuit, senin pe de o parte, grav şi plin de sonorităţi de orgă, pe de alta, care au vibrat armonic, răsunând sub cupola Ateneului ca un imens clopot de cristal.
Excelent concert, excelenţi artişti.
Doina Moga
