786 total views, 4 views today
Dintotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, să descopăr oameni, locuri fascinante, bucate gătite acolo unde au fost inventate rețetele despre care auzisem doar din povești. Mi-ar fi greu să străbat sute de kilometri până în Ungaria, Croația, apoi să fac drum întors până în Delta Dunării, să mă înfrupt din mâncărurile lipovenilor, iar după ce mă umplu de liniștea și peisajele de pe canelele Dunării, să pornesc din nou la drum, către Ucraina. Aș avea posibilitatea să aleg un tur virtual, să mă las purtată pe aripile click-urilor, dar, cu siguranță, nu aș putea trece dincolo de imaginile reci, nu i-aș putea descoperi pe unguri, croați, ucraineni, pe lipoveni sau tătari, așa cum aș face-o față în față ascultându-le poveștile vesele sau triste, ciupind ceva din bucuria și pasiunea pe care o așază în ceaune alături de ingredientele ce vor compune rețete învățate de la părinți și bunici.
Spre norocul meu, trăiesc într-un oraș multietnic, fostă Capitală Culturală Europeană și Gastronomică, într-un loc în care pe 96 de hectare se întinde o mică Românie rurală, într-un Muzeu al Satului cum nu e altul în țară.
E o căldură toropitoare, știu că Muzeul e locul în care se refugiază, la sfârșit de săptămână, mulți sibieni, dar tentația întâlnirii cu gastronomia și cultura mai multor naționalități conlocuitoare învinge teama de caniculă. Mă „înarmez” cu un strat de cremă protectoare împotriva radiațiilor UV, îmi așez pe cap o pălărie și pornesc în lunga călătorie prin România, prin Balcani, pe care o voi face la picior, în doar câteva sute de pași. Ajung în jurul amiezii și, așa cum mă așteptam, Muzeul e plin de curioși veniți să guste din muzica, obiceiurile și, nu în ultimul rând, gastronomia popoarelor reprezentate la „Astra Multicultural”.
De cum intru, văzului, mirosului și auzului li se transmite parcă în cor „Bine ai venit!”.
Oameni îmbrăcați în costume tradiționale, cântând, dansând și gătind conturează o hartă fascinantă pe care mi-ar fi luat mult timp să o străbat.
E un amalgam de mirosuri, de mâncăruri diferite care, atunci când se întâlnesc, execută un asalt asupra nărilor, reușind să învingă pe oricine e angajat în urmarea unei diete stricte. E prea multă voie bună, prea multă lumină pe chipurile celor ce și-au dat întâlnire în Muzeu, prea multe zâmbete pentru a te mai gândi la calorii și alte opreliști.
Prima imagine…
O primă imagine pe care o am în fața ochilor, când intru în Târgul de Țară din Muzeul Satului, este o tablă pe care stau scrise bunătățile ce urmează să se prepare. Aflu că sârbii vor pregăti papricaș de porc, saviacițe, adică un fel de plăcinte, rușii vor găti un platou pescăresc, ciorbă de pește, storceag, plachie și pirașchi – de cel din urmă preparat nu auzisem până acum, dar sper să aflu ce este -, croații vor să impresioneze sibienii cu papricaș de miel și pui la test, slovacii au în meniu găluște și cârnați de porc, șvabii vor găti supă de vișine – îmi sună a vară, fresh -, iar românii tocană de oaie, plăcinte cu gem, tocăniță de pecie și cârnați afumați cu cir.
Înaintez și prima oprire este la standul croaților. Aici îl întâlnesc pe Nicolae Chiceș. Amestecă de zor în papricașul de miel, până îl întrerup eu preț de câteva secunde. „Bine ați venit! Dar încă nu e gata!”, îmi spune bucătarul de la care aflu că secretul mâncării sale stă în răbdare și multă implicare. Îl întreb dacă e prima oară când vine în Muzeul Satului să gătească pentru sibieni și dacă are emoții când vine vorba despre preparatul său și gustul clienților ce vor urma. „Ehe, le place sibienilor! Că anul trecut noi nu am apucat nici să gustăm! Au mâncat tot. Au venit deja oamenii să ne întrebe când e gata papricașul. Deci, sunt șanse să nu apucăm să mâncăm ceva din el nici acum!”, îmi spune zâmbind. În zona de unde vine, din județul Caraș-Severin, papricașul se pregătea odinioară pentru marile sărbători. „Eu de mic copil gătesc! Asta se făcea la nunți, la botezuri. Așa era tradiția!”, adaugă domnul Nicolae.
Și îl las să își continue treaba.
Cu ia purtată la nuntă, în Muzeul ASTRA
Merg mai departe și îmi captează atenția o doamnă la vreo 70 de ani, îmbrăcată într-o ie și amestecând de zor în ceaunul de mămăligă. „Haideți, domnișoară, că e aproape gata!”, îmi spune, invitându-mă să mă apropii. Aici e mâncare românească, după cum am intuit. Aurelia Dobrilă este chef-ul standului reprezentativ din Arpașu de Sus și pregătește, alături de Livia Cismaș, mămăligă, pecie de carne de porc afumată, cu cir și cârnați. O privesc puțin uimită, pentru că din zona de unde provin nu auzisem de cir. Sau poate i se spune altfel în satul meu natal din județul Brăila. „E zeama de la mămăligă! Vă așteptăm în câteva minute să gustați!”, îmi explică doamna Aurelia.
Curioasă din fire, o întreb de ia pe care o poartă astăzi în Muzeul din Dumbrava Sibiului. Mărturisește că este cea pe care a îmbrăcat-o, acum aproape jumătate de secol, la propria nuntă. „E de la nuntă! Am ia de 60 de ani! La noi în sat se poartă costumul popular, mai ales la sărbători, când mergem la biserică, la șezători”, adaugă, cu mândrie, doamna Aurelia.
Popas în Delta Dunării
Vrând să nu încurc bucătăresele, plec. Dar nu la sute de metri, ci la câțiva pași, captându-mi atenția o sobă de teracotă pe care se prăjesc un fel de gogoși. Aici sunt rușii lipoveni din Delta Dunării. Aflu că Ana Chitai este responsabilă de dulciurile pregătite astăzi, ca în Mila 23 din județul Tulcea. „Facem pirașchi cu brânză dulce. E un fel de plăcintă, desert de la bunica, o rețetă veche de sute de ani. Noi suntem Absamblul Rusalka din Mila 23, înfiiințat în anul 2014. Ducem mai departe tradiția rușilor lipoveni, participăm la concursuri gastronomice oriunde în țară, cântăm muzică tradițională rusească veche. Noi și copiii noștri trebuie să ducem mai departe tradiția!”, îmi spune Ana, îndemnându-mă să descopăr și celelalte preparate ca în Delta Dunării. Urmându-i sfatul, pornesc în zona morilor de vânt din Muzeu. Tot drumul am auzit muzica ce a răsunat datorită ansamblurilor ce își promovau comunitățile de unde provin. Cu cât mă apropii de morile de vânt, cu atât aud tot mai puțin din ceea ce se petrece în Târgul de Țară și se amplifică tot mai mult ritmurile lipovenilor. Aici, părintele din Caraorman, comuna Crișan, județul Tulcea, Angelo Florian Dumitrescu, susține, alături de grupul artistic din localitate, un mic recital. Îi ascult preț de câteva minute și îi aplaud. „Suntem prima dată la Sibiu! Sper să iasă totul bine!”, îmi spune părintele, la finalul mini-concertului.
De aici, pornesc spre Gospodăria din Mahmudia, unde văd că plăcintele cu dovleac sunt pregătite să intre în cuptor. E un cuptor ce îmi aduce aminte de bunica. Așa le pregătea și ea. Frământa dimineața aluatul pentru plăcintă, curăța dovlecii și la prânz totul era gata de băgat în cuptorul de lut din spatele casei.
„Noi am pregătit o ciorbă de pește proaspăt, adus din Deltă. Weekendul acesta am adus în jur de 30 de kilograme de pește de toate felurile la Sibiu, pentru că așa iese ciorba bună. Ca desert avem plăcintă cu dovleac. Sau virtuta, cum se zice la noi”, îmi spune George Tecliceanu, reprezentant al Deltei Dunării.
Plăcinta este pregătită de câteva doamne. Silvia Tarara este cea care o frământă și o așază în tăvi, iar Verginica Savencu are grijă ca ea să se facă cum trebuie în cuptor. „E ca în Deltă aici! Bate briza lacului, exact cum bate și briza mării la noi. Să veniți în Deltă dacă nu ați apucat să mergeți! E o experiență inedită, dar să nu faceți greșeala să veniți doar două zile. De la trei în sus trebuie să stați!”, mă sfătuiește doamna Silvia, în timp ce mai pune niște plăcintă în două tăvi.
Știu că Delta Dunării se mută, deseori, în Muzeul Satului. Așa că îl întreb pe Lucian Robu, directorul Muzeului în Aer Liber din Dumbrava Sibiului și cel care îmi este ghid în experiența tulceană cât de preferate sunt de sibieni preparatele din pește. „Cam 200 de kilograme de pește pe an avem din Delta Dunării în Muzeul ASTRA! Noi de ani de zile am educat gustul publicului sibian, care nu era axat pe o gastronomie de tip Deltă, spre a veni și consuma rețete autentice. De fapt, eu prefer, ca muzeograf și etnolog, să nu folosesc termenul de „rețetă”, ci de mâncăruri. Țăranul român nu făcea rețete, ci mâncăruri simple, dar în același timp complexe și foarte gustoase. Delta Dunării este unul dintre locurile reprezentative din punctul acesta de vedere”, îmi explică Lucian Robu.
Mai departe, sunt invitată să pescuiesc ca în Delta Dunării, însă las această experiență pentru o dată viitoare, pentru că mai am atâtea de descoperit…
Și o iau la pas înapoi spre Târgul de Țară…
Aici, bucatele deja se împart pentru vizitatori. „Vai, dar mâncare bună au croații!”, „Plăcintele astea ale rușilor lipoveni mai că îți lasă gura apă! Nu te saturi cu una cu două” și „Mâncarea românească e baza! Dacă nu ai mămăligă la masă, degeaba…” – aud în jurul meu câțiva dintre vizitatorii mulțumiți ce au apucat să guste din bunătățile preparate la „ASTRA Multicultural”.
Îmi continui drumul pe aleile din Muzeu. Aici, meșterii și-au deschis târg, astfel că văd cât de talentată este România.
Printre primele standuri se numără și cel al lui Nicolae Ciurar, reprezentând romii- căldărari din Brateiu. L-am întrebat ce produs îmi recomandă și mi-a întins imediat un ibric pentru cafea. „Aici iese cea mai bună cafea!”, îmi spune. Pesemne că m-a „citit”. Ador cafeaua. Îl întreb apoi despre meșteșugul său. Aflu că de mic copil a învățat să modeleze cuprul, fiind o moștenire din strămoși. „La noi în sat toată lumea știe să facă! Eu de la zece ani am învățat. Acum nu mi se mai pare greu de făcut!”, adaugă bărbatul.
Merg mai departe și zăresc un război de țesut. Și imaginea aceasta îmi dă brânci în copilărie. Bunica avea și ea, pe timp de iarnă, instalat în camera de zi un astfel de război de țesut. În Muzeu, Anastasia se află la… cârma lui. Are șapte ani și spune că a învățat de acum un an să îl folosească. „Acum fac o trăistuță. Doamna m-a învățat să țes. Eu, Flavia și Natalia suntem de la Avrig, de la Clubul Copiilor”, îmi spune micuța țesătoare, însoțită de cele două colege.
Le urez să aibă spor și, alături de un coleg de presă și Cosmin, purtătorul de cuvânt al Muzeului ASTRA, îmi continui drumul până la Gospodăria de olari din Corund, județul Harghita. Mi s-a spus că aici se pregătește celebrul gulaș. Numai că, după ce ajung, aflu că vizitatorii l-au avut printre preferate și l-au terminat deja. Mă întorc în zona Târgului de Țară, unde spectacolul continuă. Scena este plină, iar oamenii aplaudă și se bucură de muzica prezentată.
Eu plec. Dar nu pentru că m-aș fi săturat de mirosuri, sunete și oameni frumoși, ci pentru că trebuie să ajung acasă din motive obiective aruncate în incandescență de temperaturile îngrămădite în termometru. Mă îndrept către ieșire și mă mai întorc o dată să cuprind cu privirea o mică lume căreia i-am descoperit laturi nebănuite.
Simt că plec înavuțită că am învățat azi câte ceva, că voi putea înțelege mai lesne unele lucruri de acum înainte.
Am plecat acum, dar mă bucură ideea că ziua de duminică se întinde înainte-mi, cu oferta completată: în ultima zi a săptămânii, voi putea să mă întâlnesc și cu muzica, dansul și bunătățile grecești și evreiești, dar și ardelenești, rusești, croate și cu multe altele…
Luni va fi mai greu… Dar, până atunci, ne putem bucura de întâlnirea de duminică.
Acțiunea este realizată cu sprijinul Consiliului Județean Sibiu și cofinanțată de Primăria Municipiului Sibiu și Consiliul Local Sibiu.
